5 lucruri pe care le-am învățat trăind în Anglia

angliaÎn 6 ani de școala vieții în Anglia m-am schimbat din foarte multe puncte de vedere. Oricum m-aș fi schimbat, în perioada asta a vieții e destul de greu să fii la 25 de ani tot așa cum ai fost la 18, indiferent în ce țară ai pus capul pe pernă noapte de noapte.

Dacă sunteți curioși, am scris mai jos despre cele mai importante 5 lecții pe care le-am primit locuind în străinătate:

Continuarea

Cineva a spus în cuvinte mai frumoase decât am reușit eu până acum de ce se întorc românii din străinătate

străinătatePoate-ați văzut, am distribuit mai devreme pe Facebook un articol foarte bine scris de un băiat întors din State în România, nu-l mai reiau, dar vi-l recomand și celor care n-aveți nicio treabă și niciun gând cu ideea de străinătate, îl puteți găsi aici dacă vreți să-i cunoașteți povestea lui Tinu.

Vreau doar să vă las mai jos paragraful meu preferat din tot articolul, partea care-mi place atât de mult tocmai pentru că explică de ce s-a întors el în țară și nu regretă asta, scris într-un fel în care eu n-am știut până acum s-o fac, dar care exprimă 100% ce-am gândit și eu anul trecut pe vremea asta când mă pregăteam de revenire:

Continuarea

„Do you ever miss the UK?”

Mă întreabă din senin Adelina zilele trecute, ea fiind la rândul ei o tipă venită back to Romania din UK, ca și mine.

Lasă-mă să-mi adun puțin ideile, că nu vreau să-ți răspund așa repezit, pe fugă.

Și-apoi am stat și m-am gândit și nu mi-a fost greu să-i spun Adelinei dacă-mi este dor vreodată de UK sau nu.

Evident că-mi este.

Continuarea

După 6 luni înapoi în România

Acum fix 6 luni îmi luam rămas bun dintr-o gară din Manchester de la prietena mea Alexandra și ne promiteam c-o să ne revedem cât de curând, că n-o să răcim prietenia noastră niciodată și că nu vom scrie mai puțin pe grupul nostru de WhatsApp decât o făceam până atunci. Mesaje zilnice și apeluri măcar săptămânale.

Fix acum 6 luni mi-am îndeplinit un vis și mi-am luat zborul în direcția doar dus din Doncaster, 2 ore și jumătate până în Aeroportul Internațional Cluj Napoca. După 6 luni de la revenirea în România și mutarea în București am o listă de lucruri bune și lucruri rele pe care le-am găsit aici, unele la care mă așteptam și altele, să vă spun sincer, care m-au luat rău prin surprindere.

Continuarea

Cei mai ciudați profi pe care i-am avut în facultate

Dacă v-ați aștepta să vă spun că toți profesorii pe care i-am avut în facultate au fost englezi și lorzi așa ca-n filme, regret să vă dezamăgesc . Am avut mulți profi british, dar și chinezi, arabi și alte nații, mulți tineri, mulți mai în vârstă, unii mai nebuni, alții mai normali. Fiecare cu stilul lui. Fiecare cu piticii lui. Fiecare cu accentul lui!

În primul an de facultate am avut la Geotehnică un profesor arab care, pe lângă accentul lui nu neapărat caraghios (dar pe care oricum n-am cum să-l redau), nu se putea controla și spunea obsesiv de mult cuvântul basically”Basically, all you need to do is X. Basically, I will tell you Y and Z. Basically, we will have a test where what you need to do is…” Un coleg s-a hotărât într-o zi să facă o liniuță pentru fiecare basically pe care-l auzim spus de el și am ajuns la 60 de basically într-o oră. *let that sink for a minute* Era foarte greu să te concentrezi la ora lui când repeta atât de obsesiv de mult acest cuvânt care, având o consoană așa puternică precum s, nu prea puteai să nu-l auzi sau să-l ignori. A fost un an interesant :-))

Continuarea

Acum sunt o blondă care gândește?

5 Rituals and Routines That Changed My Writing Life

Ca să încep cu sfârșitul, povestea mea pe larg știți că o s-o găsiți pe acest blog dacă mă veți urmări în continuare, în articole (aproape) zilnice și pe cât de interesante vrea doamna Inspirație să mă ajute să le fac. Dar pe scurt, am avut plăcerea s-o spun pentru comunitatea Și Blondele Gândesc într-un articol apărut astăzi pe blog și disponibil aici. Vă invit să-l citiți, Miruna zice că-i place ce am scris, dar eu cred că de fapt se regăsește în povestea mea un pic 😛


[…]

Am fost plecată 6 ani de zile în Manchester, UK și-am ales să mă reîntorc acasă. Cum, stai? Noi toți vrem să plecăm și tu te întorci? Ă, da! Să vă spun povestea mea:

Imediat după ce am terminat liceul m-am dus la University of Manchester din orașul cu același nume unde am studiat inginerie civilă și structurală. Era o modă extraordinară în acea vreme cu plecatul la studii în străinătate, în special în UK, modă pe care am îmbrățișat-o cu drag și multă inconștiență. Mulți oameni, myself included, nu înțeleg sau nu au înțeles ce înseamnă cu adevărat emigrarea. Toți o văd ca pe o scăpare din răul din țara de origine, dar nu pot anticipa problemele ce apar dincolo, de regulă de ordin sufletesc. M-am și imaginat încă din prima zi stând pe iarbă, în soare, pe o pătură, alături de toți noii mei prieteni din toată lumea, petrecând în fiecare weekend până în zori și uitând complet de casă, familie, țară, îmbrățișând noua mea viață mult mai cool decât a celorlalți.

Doar că, în realitate, lucrurile nu au stat chiar așa – am dat cu capul în plin într-o țară nouă, unde TOTUL se desfășura într-o limbă nouă, cu niciun cunoscut lângă mine, într-un oraș foarte mare și aglomerat, LA 18 ANI! Pentru mine a fost șocant la început și am regretat mult timp că m-am crezut deșteaptă și am vrut să plec în loc să rămân în zona mea de confort dintr-o facultate românească, aproape de casă, în limba mea și unde mi-ar fi fost mult mai ușor să mă împrietenesc cu oamenii.

După ce am absolvit facultatea în 2015, m-am angajat la o companie prestigioasă în domeniul în care ma pregătisem eu din Manchester. În cei 2 ani de zile pe care i-am muncit acolo, am avut ocazia să cunosc niște oameni minunați, colegi deveniți prieteni, să învăț foarte multe lucruri de la ei – atât tehnice cât și soft skills – să particip la multe prezentări, conferințe, practic să mă dezvolt profesional și personal extraordinar de mult alături de niște oameni foarte calzi și care m-au primit cu brațele deschise ca fiind una dintre ei.

[…]


Vă invit să citiți imprevizibilul deznodământ în linkul de mai sus și vă aștept la discuții 🙂 . De asemenea, nu uitați că de săptămâna trecută blogul Back to Romania are și o pagină de Facebook pe care puteți să o urmăriți aici. Până la următoarea întâlnire, îmbrățișări cu sclipici pentru toată lumea! <3

PS: Dacă am scris pentru Și Blondele Gândesc, acum se cheamă că sunt și eu blondă care gândește? Am fost și eu blondă în mod oficial acum vreo câțiva ani și după ce mi s-a dus soarele din cap am decis să las această culoare…celor cărora…li se potrivește… *awkward silence*

Sursă foto 1

La facultate în UK – cum și de ce?

Eu m-am decis că vreau să studiez în Marea Britanie cândva pe la mijlocul clasei a 12-a. N-a fost sub nicio formă un vis de-al meu dintotdeauna sau ceva la care am muncit ani de zile ca să se întâmple. Eram pregătită să merg la UTCN în Cluj până am avut o discuție cu cineva care m-a întrebat la ce facultate vreau să merg și care mi-a zis Mhm, înțeleg. Dar de ce nu te gândești tu să încerci afară? Ăăăăă….nu știu…?!

S-a aprins la mine în cap un beculeț, așa că mi-am început research-ul. Ce a fost la început doar o curiozitate s-a transformat într-o dorință de a ajunge și a-mi demonstra că pot să încep așa o provocare în viața mea. Asta, bineînțeles, pe lângă visele în care-mi imaginam că facultatea în străinătate va fi așa cum am văzut în filme, cu soare și stat pe iarbă tot timpul, cu toată lumea prietenă cu mine, excursii la noii mei prieteni din Hawaii etc.

Până la urmă de ce nu? Ce voiam să studiez știam. Ce nu știam era locul. N-a dispărut Clujul peste noapte din capul meu, doar că atunci când am început să aflu mai multe despre studiul în străinătate nu mi s-a mai părut chiar așa interesant să fac facultatea la o aruncătură de băț de casă. Nu mai zic că facultățile din UK pe care le-am văzut pe net și prin broșuri arătau ca din Harry Potter scoase, how can I say no to that?!

Imagini pentru university of aberdeen

Hogwards nr. 1: University of Aberdeen

university of manchester

Hogwards nr. 2: University of Manchester

Așa că da, normal, am devenit super încântată de ideea de a studia în străinătate și am început serios procesul de aplicare. De pierdut n-aveam nimic – dacă urma să nu primesc niciun răspuns de la nimeni din UK aș fi mers oricum la admitere la Cluj și gata.

Procesul de aplicare la facultate (în 2011. Nu știu detalii despre cum este în 2017, dar nu văd de ce ar fi diferit)

  • M-am documentat în legătura cu facultățile/universitățile preferate – la mine au contat mai multe lucruri: să fie din Anglia (nu Scoția), să fie cunoscute, în orașe mari, să fie facultăți de renume în domeniul meu etc. E foarte important să ai niște criterii – UK-ul are sute, dacă nu mii, de facultăți, n-ai cum să alegi orbește printre ele. Am ales 5 universități care respectau cerințele mele. (*Dacă ar fi să aleg din nou, aș considera și un oraș care să aibă legături aeriene cât mai bune cu România. Nu m-am gândit la asta pe atunci 😀 *)

Continuarea

Am scris pentru RomâniaPozitivă.ro

3dfd1e1558d8956b0ba29ac5fcad9292

Nu am eu blogul de mult timp, dar știți deja că în afară de poveștile mele despre viața din UK și sarcasmul legat de lucrurile din București ce mă supără uneori, mă ocup de promovarea lucrurilor frumoase care se întâmplă în România. Știți că eu cred în partea bună a țării noastre, cred în lucrurile faine care se întâmplă aici, în acei oameni absolut minunați dintre noi despre care nu știm (încă), susțin și promovez lucruri și evenimente care duc mai mult sau mai puțin la creșterea calității vieții și a satisfacției în țara noastră.

Continuarea

Nu tuturor ne merge la fel în România!

Pentru faptul că am ales să mă reîntorc în România după ce-am avut o viață foarte bună în UK, eu sunt o ciudată.

Zic unii, nu eu.

Pentru că dacă ați știi cât mă interesează părerile celor care cred asta despre mine (și în general, nu doar pe acest subiect, părerile necerute ale oamenilor), v-ați distra.

QUOTES TO INSPIRE POSITIVE CHANGE IN YOUR LIFE | You decide your future. Don't limit yourself to a life lived solely within a comfort zone. Take risks. We become comfortable in our routine and we dare to step outside of that comfort zone. We may even feel stuck. The good news is, life is not set in stone and we have the power to do something about it. Click through to be inspired to make a change. Pin it now, share it with your friends.

În mod logic, eu mă bucur foarte mult când aud de cineva care trece prin ce trec eu, și anume că s-a relocat în România DIN DORINȚĂ PROPRIE și trece acum prin procesul de readaptare în țară. Am întâlnit astfel de oameni, e drept că mai mult în online prin blogurile pe care le colind decât în realitate.

Am întâlnit mulți oameni care salută reîntoarcerea altora acasă, care se bucură că unii iau acest pas, dar am întâlnit și mulți care se opun vehement și care îi descurajează pe cei care se mută în România și enumeră obsesiv problemele din țara noastra pentru care ei nu ar fi făcut niciodată acest pas, shiftând discuția spre ei de parcă ei ar reprezenta subiectul articolului/poveștii principale. Nu că m-ar deranja părerile celor care nu sunt de acord cu mine, din contră – dar toate astfel de păreri sunt foarte agresive și, cum spunem, aproape întotdeauna focusate pe propria viață a autorului comentariului/părerii și nu a persoanei care este subiectul discuției.

În mod evident, eu sunt foarte subiectivă în tema asta. Dar vreau să subliniez câteva chestii pe care unii oameni nu le înțeleg:

  • Nu tuturor ne merge la fel în țară.

Acest ”la fel” poate înseamna ”la fel de bine” sau ”la fel de rău”. Da, există multe lucruri rele în țară. Muncă de la 8 la 8, salarii mici, părinți care nu au timp să stea cu copiii lor deloc. Plot-twistul e ca nu toți avem asta și nu toți trecem prin asta. Dacă am ales să ne reîntoarcem, cu siguranță ne-am gândit la toate lucrurile de mai sus și am gândit/plănuit o rezolvare (poate o afacere proprie, poate unu/doi bunici aproape care ne ajută, prieteni, poate am găsit joburi care ne convin, etc.). Cu siguranță nimeni care se reîntoarce în România nu vine la o viață sub limita subzistenței, mai ales dacă vine și cu copii. Cunoaștem toți lucrurile rele din țară, nu trăim pe un norișor roz de puf într-o bulă și nu avem nevoie să ne fie reamintite obsesiv și încontinuu cuvintele politicieni și spitale din România. Pentru că noi nu pentru relele din țară ne-am reîntors, ci pentru bune și pentru planurile pe care toți ni le-am făcut. Și nu avem nevoie de negativism, în special dacă este necerut.

  • Discuția este despre mine, nu despre tine.

Atunci când vorbesc despre reîntoarcerea mea în țară în indiferent ce context, întotdeauna există cineva care spune eu n-aș fi făcut niciodată așa, eu aș fi rămas acolo, eu, eu, eu. Problema este, fără niciun fel de egoism, că aici nu este vorba despre tine, ci despre mine. Eu, persoana mea, situația mea. Discuția despre tine este binevenită, dar este separată de discuția despre mine. Iar asta pentru că:

Continuarea

Pofte nesatisfăcute în UK

Că arta culinară nu e punctul forte al UK-ului eu nu v-am mai spus dar poate mulți știți, iar cei care nu știți aflați acum. Nu zic că n-am găsit mâncare bună în 6 ani cât am stat acolo, zic doar că toata mâncarea bună pe care am mâncat-o a fost libaneză, italiană, românească și cam atât. Restul de mâncare a fost british, but ofcourse, dar acum vorbeam de mâncare bună. 🙂

I won't be impressed with technology until I can download food.

Bineînțeles că fiecare este liber să-și gătească acasă ce vrea. Am facut și eu, o fac în continuare când am timp, dar n-am fost întotdeauna așa. Au trecut câțiva ani după ce-am plecat de acasă până să mă încumet să gătesc ceva mai complicat decât ochiuri și pâine cu unt. Astăzi vreau să vă povestesc despre câteva mâncăruri sau gustări cărora eu le-am dus lipsa cât am fost în UK și pe care acum le consum în neștire și cu zero regrete și păreri de rău. Trebuie sa recuperez, am carențe!

  1. Ciocolata de casă

Eu sunt disperată după ciocolata de casă, fie ea cumpărată sau făcută de mine. Nu am întâlnit în UK nimic similar, cu toate că sunt enorm de multe tipuri de chocolate bars și dulciuri acolo. Am făcut contrabandă cu ciocolată de casă o dată când am revenit în UK dintr-o vacanță în țară. Nu s-a legat nimeni de mine la aeroport, dar nu îi judecam dacă ar fi făcut-o!

  1. Covrigii subțiri

Există și în UK niște covrigi, pretzel, dar sunt groși, n-au susan/mac/semințe ca la noi și au gust de pâine. Pas! Am găsit la un singur magazin din Londra niște covrigi ca ai noștri și-am luat cu nemiluita. Pur și simplu acolo nu există conceptul de covrigi așa cum îi știm noi. Ca să vedeți până unde a mers sevrajul nostru cauzat de lipsa de covrigi, prietena mea cea mai bună din România cu care am locuit în Manchester anul trecut m-a rugat, când am venit într-un weekend in București, să fac cumva să îndes niște covrigi pentru ea în geantă și să-i aduc cu mine înapoi în UK. Fără niciun alt cadou din țară, Ioana, doar covrigii! Nu contează dacă se rup! A fost foarte serioasă când a zis asta.

  1. Ciocolata ROM

Mie ciocolata ROM îmi place pentru că #ciocolată și pentru că #rom, simplu. Povestea cea mai amuzantă este că într-un an le-am dus colegilor mei de la munca ciocolățele ROM de acasă și au fost devorate în doi timpi și trei mișcări. Nu e ca și cum acolo nu există ciocolată sau ciocolată cu alcool – sunt o grămadă – dar ROM-ul li s-a părut ceva total diferit și au cerut mai mult și mai mult în dățile următoare când m-am am venit în România. Mi-am făcut-o cu mâna mea, ce să zic.

  1. Pufuleți

Într-un an am mers în Germania la o prietenă din copilărie a mamei mele și ea ne-a spus să-i aducem din țară un sac întreg de pufuleți. Dacă nu depindeam de avioane și dacă nu eram restricționată la kilograme și volume la bagaje, așa m-aș fi întors și eu in Manchester. DE. FIECARE. DATĂ!

Continuarea

Oamenii pe care i-am întâlnit în UK

Când aud oamenii care ma cunosc (atât din viața reală cât și de pe blog) că am fost în UK și m-am reîntors în România, următoarea întrebare după celebrele Cum? și De ce? este de obicei legată de lucrurile de care îmi este cel mai dor de acolo (dacă există). Nu îmi este dor de niște lucruri în sine din Anglia dar cu siguranță îmi este dor de oameni.

Fra megen til degen.

Pe cele mai bune prietene ale mele românce, A. și L., le-am cunoscut în primul an de facultate. Ele au fost cele alături de care am trecut prin primele mele luni în UK care, cum spuneam într-un post anterior, n-au fost chiar cele mai frumoase din viața mea. Cu ele două am împărțit o casă în anul II de facultate și chiar dacă în anii care au urmat ne-am mutat separat din varii motive, noi am rămas în continuare până în ziua de astăzi foarte apropiate. Am trecut împreună prin nenumarate întâmplari, povești în miez de noapte, inimi rupte, beții, excursii, lacrimi, viață tipică la 20 de ani.

Tot în primul an la facultate am cunoscut-o pe A., o altă prietenă foarte bună din Belgia, cu care mi-am petrecut zile interminabile la facultate și toate sesiunile. Am învățat foarte multe de la ea, atât lucruri personale cât și cunoștințe legate de ingineria civilă pe care am studiat-o noi. În anii III și IV am trăit practic împreuna la facultate – mergeam la cursuri de la 9-10 AM și rămâneam în campus până seara la 10. Era fun la noi la facultate și era cu siguranță mult mai interesant să învățam și să lucrăm la proiecte împreună, eu, ea și alți colegi decât fiecare singur acasă. Facultatea noastră era foarte user-friendly și era o plăcere să stăm acolo – aveam multe canapele și mese noi, frumos colorate, cafea aproape la discreție, săli mari și multe PC-uri. Nu era chiar o corvoadă statul acolo. Noi am râs mult timp de faptul că viața noastră socială se termina unde se termina și perimetrul campusului pentru că stăteam atât de mult acolo. Ingineria-i grea, dom’me, ce sa-i faci!

La primul loc de muncă din facultate, pe când serveam la o cafenea cu narghilele am cunoscut-o pe V., o altă prietenă româncă foarte apropiată cu care mă întâlnesc an de an la mare și care de asemenea ca și fetele de mai sus mă înțelege și mă susține în tot ceea fac. Atunci când îi spuneam că mă gândesc să mă mut în București, V. mi-a spus că ea simte că sufletul meu pereche mă așteaptă aici. A avut dreptate. 🙂

Continuarea

Cum am ajuns în Manchester

Imagini pentru university of manchester

Eu am pus piciorul in Anglia și în Manchester pentru prima dată în 16 Septembrie 2011. A fost o zi super urâtă de toamnă – dar de altfel foarte normală pentru orașul în care ajunsesem – și o zi în care mă gândeam încontinuu omgcefac, vreauinapoiacasa!! tatiNUmalasaaici!!.

M-am cazat într-o cameră neprimitoare de cămin (dar despre care mi-am dat seama 5 ani mai târziu că era chiar mișto față de ce-am văzut prin Regie) și-am plecat la facultate. N-a fost mega-tare la început, așa cum văzusem prin filme – studenți de toate națiile râzând în soare pe iarbă și prieteni din toată lumea cunoscuți în prima săptămână – nein!, nimic din toate astea. Ploua, era frig, eu n-aveam prieteni și era cam nașpa că mă simțeam singură și n-aveam cu cine să ies la un suc sau să mă bucur de campusul tare în care eram. Știi cum e, fericirea e egală cu zero când n-ai cu cine s-o împarți.

Eu m-am decis că vreau să plec la studii în străinătate în clasa a 12-a. Sinceră să fiu nu-mi dau seama nici acum cum de m-au lăsat ai mei să plec, având în vedere cât de nepregătită eram pentru așa ceva. M-a lovit străinătatea ca un tren în viteză și n-a fost foarte ușor la început. A fost o modă incredibilă în generația noastră cu plecatul la studii afară din țară și am zis De ce nu? Eram dornică de ceva nou după 4 ani de relativă plictiseală într-un liceu din Târgu Mureș și voiam o provocare.

Am ales să studiez ingineria civilă și structurală pentru că mi s-a părut că îmbină matematica și fizica iar mie îmi plăceau materiile astea chiar dacă eram departe de a fi olimpică sau cea mai bună din clasă. Universitatea mi-am ales-o după ce-a urmărit niște topuri pe internet, am căutat să găsesc cam care facultăți din UK sunt mai bine pregătite în acest domeniu, care sunt în orașe mai mari (deci mai interesante), care sunt mai faimoase. Am ajuns la The University of Manchester și dacă ar fi să aleg din nou aș merge tot acolo din nou și din nou și din nou.

Imagini pentru the university of manchester

Continuarea

OK. Ce se întâmplă?

Se întâmplă că acum 1 an pe vremea asta nici nu-mi imaginam că anul 2017 va fi anul care-mi va schimba viața. Deși eu glumeam des spunând asta, în special în preajma ultimelor luni din 2016. Și mi-a schimbat-o!  Am visat de mult să-mi pot lăsa viața din UK și să mă reîntorc în România, dar n-am vrut s-o fac în orice condiții. Nu venind aici la un salariu minim pe economie și într-un mediu care să nu-mi facă bine. Nu venind într-un oraș mare unde nu știu pe nimeni, dar nici în orașul meu originar unde nu am nimic de făcut.

Nu vezi cum merg lucrurile la noi  în țară blablabla? Hai, rămâi acolo, ce-are? Păi are, că dacă nu simt că mă potrivesc acolo ce sens are să stau? Sunt dispusă să plătesc avantajul vieții acolo cu nefereicirea mea? Știți vorba aia, just because you fit somewhere doesn’t mean you belong there.

românia

Și după îndelungi căutări ratate ale jobului perfect, lucrurile s-au schimbat, l-am găsit, am aplicat, l-am luat și-am venit. Și-a început aventura, a început love-hate relationshipul meu cu Bucureștiul și România. Mai mult love decât hate. E un challenge continuu readaptarea mea acasă, dar un challenge accepted despre care voi vorbi în postările mele aici pe blog.

Back to România

Pentru că tot ceea ce scriu pe blog provine din propria mea experiență care s-ar putea să fie (foarte) diferită de a altora, vă invit să citiți mai întâi pagina Despre pentru a-mi înțelege mai bine backgroundul și care-i treaba cu mine. Iar restul de informații, celebra întrebare DE CE AI REVENIT??, cum mi-a fost afară, povești despre cum mă reintregrez eu în societatea românească și altele pe această temă se vor găsi în postările ce vor urma.

Vă mulțumesc că mi-ați citit primul articol pe backtoromania.com 😀

Sursa foto: 1, 2