Tot mai des am pățit în ultima jumătate de an să plec într-o ieșire de weekend sau vacanță de 1, 2, 7 zile care să-mi placă atât de mult și unde să fac niște activități care să-mi pună sufletul pe foc atât de tare, încât să simt că nu vreau să împart cu nimeni ceea ce trăiesc, cu niciun Facebook, Instagram sau check-in, cu nimeni în afară de iubitul meu sau cine a mai fost cu mine fizic în acele momente. Am simțit așa un egoism foarte interesant care mi-a alimentat impresia că dacă postez o poză undeva pe net, parcă zic la toată lumea și invit pe toată lumea cu mine în acele momente și în acele locuri sau experiențe care sunt de fapt ale mele și pe care clar nu vreau să le împart cu nimeni (care nu este alături de mine fizic).
Postatul pe Instagram
Toată treaba cu postatul pe Instagram (și, tot mai rar, Facebook) pentru mine este dubioșică, pentru că nu mă pot decide asupra unei strategii de social media, să zic așa. Pe de o parte vreau să postez pentru a rămâne prezentă, constantă (lol, ce prost îmi iese asta!) și pentru a ajunge la cât mai multă lume cu blogul meu – strict doar cu blogul, că de nu era el, conturile mele de social media ar fi fost închise de mult.
Pe de altă parte nu-mi place să dau detalii multe despre viața mea, poze din casa și intimitatea mea, nu-mi place ideea ca toată lumea să știe tot timpul ce fac eu, că m-am dus la o bere, că m-am dus la munte, că mănânc fructe de mare cu prietenii mei, că ies cu bicicleta prin parc, etc. Nu înțeleg de ce trebuie să-și piardă cineva propriul timp cu telefonul în mână ca să vadă o poză pusă de mine și să vadă pe unde m-am mai dus eu, ce-am mai făcut și ce-am mai dres. Sunt eu centrul universului pentru chiar toată lumea?!
The trigger
M-am uitat mai demult la ForzaZU la TV și am văzut chemat pe scena un vlogger care era cu telefonul în mână și făcea un live pentru prietenii lui de pe Instagram. Probabil unii o fi apreciat să vadă tot spectacolul online, de acasă, ca și cum ar fi și ei pe scenă, dar pe mine m-a frapat și m-a marcat cum băiatul ăsta nu se uita cu ochii lui nici măcar la cablurile de pe scenă în care se putea împiedica, ci privea totul prin telefon. (Să fi fost vorba de solistul de la Noaptea Târziu? Nu mai știu, oricum nu este relevant). Ok, înțeleg că fiecare interacțiune cu urmăritorii tăi este benefică popularității tale, dar chiar să-ți răpești experiența de pe scenă și să privești toată lumea prin ecranul unui telefon doar pentru prietenii urmăritorii tăi mi s-ar părea amuzant, dacă n-ar fi trist.
Social media pentru mine, Ioana
Am decis să nu fac niciodată asta, să nu mă uit la concertele la care merg prin ecranul telefonului, să nu filmez totul doar pentru a arăta prietenilor mei (online sau nu). De live-uri nici nu se pune problema, n-am făcut și n-o să fac niciodată. Ci să trăiesc pentru mine. Să fiu prezentă oriunde merg, în orice fac. Să fiu cu mintea la oamenii care sunt lângă mine, fizic, nu la ce filtru de Instagram să mai testez.
Să mă bucur de cântatul în mașină la semafor fără să simt nevoia să iau telefonul în mână să filmez tot și să arăt într-un video plictisitor internetului.
Să mă bucur de mersul la mare fără să fac mai mult de 1-2 poze pentru postat mai târziu, pentru când o să mă usuce dorul (restul de 100 de poze rămânc, clar, pentru mine și albumele mele foto).
Să mă bucur de florile pe care le primesc de la prietenul meu fără să fug 10 minute prin casă ca un titirez stânga-dreapta căutând un loc unde bate lumina bine pentru poza în care să arăt prietenilor de pe Instagram ce flori minunate am primit și ce iubit minunat am – care, minunat cum este, stă singur pentru că iubita lui are alte priorități acum.
Să cutreier străduțe din orașe noi și cu mintea, nu doar cu picioarele și cu telefonul. Fără să mă gândesc încontinuu la cum să trag o poză mai bună de pus pe Instagram, să mă enervez dacă nu prind lumină bună sau dacă nu reușesc să editez o poză bine (been there!) sau la câte like-uri primesc. Oh my god, cât de fucked up e treaba asta!
Socializing in 2019 🙂
Plăcerea mea de a scrie a dus la ideea de blog, dar ce se întâmplă în conturile mele de social media nu mai are nicio treabă cu scrisu, iar mie îmi place să scriu, nu să postez pe Instagram. Dar cum postatul e mult mai la îndemână, e foarte ușor să cazi în capcană și oh, doamne, de câte ori nu cad și eu! Mă lupt mult să fiu prezentă în orice moment al vieții mele și să nu mai fiu dependentă de telefon *** sau de un wall/feed care TREBUIE să arate impecabil, la fel ca viața mea impecabilă, lipsită de probleme și întotdeauna din cale-afară de interesantă.
Mai am mult de lucru și eu, dar I’m on my way. Nu suport să îmi simt viața controlată de un telefon sau de un cont de social media.
*** O parte din aversiunea pe care o simt față de telefon mi-a venit după ce am început să urmăresc serialul Black Mirror. Mi se pare terifiant ce ne fac telefoanele și cum nu ne dăm seama de asta. Știu că este un serial distopic, dar n-am putut să rămân indiferentă. Black mirror, oglinda neagră, este de fapt ecranul telefonului nostru.
PS:
PPS: Ca o concluzie – nu renunț la social media. O să folosesc conturile de Instagram și Facebook tot mai mult pentru promovarea blogului și tot mai puțin pentru check-in. Chestii personale voi posta atunci când mi se va face dor de un loc în care am fost recent, dar rareori voi posta fix de la fața locului, în timp real. Să nu ia nimeni nimic personal și în nume de rău, dar nu îmi place să împart momentele de pus în album cu nimeni de pe interneți.
<3
