Un mic top personal de lucruri și persoane care trebuie să dispară în 2019. Lista nu este exhaustivă. 😀
Scrisorile de recomandare
Nu înțeleg cum ar putea cineva să spună într-o scrisoare de recomandare adevărul adevărat despre o persoană. Nu e ca și cum dacă eu scriu o scrisoare de recomandare pentru colegul de vis-a-vis, o să zic cât e el de negativist, de închis la minte și de greu de lucrat cu el (așa cum e de fapt). O să zic, evident, că este foarte inteligent, că am colaborat foaaaarte bine în proiectele din trecut și că nu veți regreta decizia de a-l aduce în echipa dumneavoastră. Ăăă, da. Mi se pare din cale-afară de stupid să ceri cuiva scrisori de recomandare la angajare. Pentru că deseori sunt doar înflorituri. Judec destul de rău companiile care ÎNCĂ cer așa ceva.
CV-urile
Call me weird, dar CV-urile mi se par niște chestii vecine cu comunismul. Dacă eu aș fi om din HR, aș fi mult mai fericită să văd un fel de portofoliu creativ (se practică în domenii precum publicitatea, PR, există site-uri care te ajută cu template-uri și idei) cu proiecte la care a lucrat o anumită persoană. Sau un video. Sau un blog. Sau nu știu, orice. CV-urile clasice mi se par extrem de fade, plicticoase, făcute doar să fie, cu lucruri umflate ca să sune bine, complet irelevante relativ cu felul de a fi al persoanei în cauză. În CV-uri toată lumea e team oriented, toată lumea are atenție la detalii, putere de concentrare și toată lumea are fire deschisă, toată lumea e o floricică puternică. În realitate, ‘mnezo cu mila! ?
Poșta Română
Dacă m-aș supăra pe Poșta Română, înseamnă că aș avea vreo așteptare de la ea. Dar n-am, așa că mi-e greu să iau în seamă ca relevante puținele mele experiențe de acolo. Poșta este pentru mine ca un fel de muzeu, unde de la angajate până la tehnologie, toată lumea se situează în prospera epocă de piatră. Mă bucur că există atât de multe firme de curierat și că ne bazăm pe poșta română din ce în ce mai puțin. Cu bune, cu rele, firmele de curierat sunt mai bune decât Poșta Română.
PSD
Pentru că.
Superstițiile
Eu am mai scris despre chestia asta, dar n-am din păcate suficientă influence-ăreală în sânge ca să pot influența pe cine trebuie să nu mai creadă în povești. Pentru că religia superstiilor este una cu foarte mulți adepți, simt că e înțelept din partea mea să nu-mi dau cu părerea în public despre acest subiect. Tot ce pot să zic este că eu, om de știință fiind (inginer), nu pot să îmi setez creierul să accepte și să creadă în superstiții bazate pe nimic și că de regulă nu intru în nicio discuție pe acest subiect din dorința de a evita conflicte inutile.
Dinozaurii
Adică profesorii universitari din facultăți, foarte bătrâni, care ocupă poziții înalte de zeci de ani de zile, care câștigă foarte mulți bani și pe care nu-i interesează de studenți și de ce învață ei. Aceia care au impresia că sunt dumnezeii pe pământ doar pentru că au vechime în facultate.
Vânzătoarele de bilete de la RATB
Am văzut înainte de vacanță undeva pe lângă Obor un aparat de cumpărat bilete la RATB (tramvai și autobuz), așa ca la metrou. Neinteresant, ați putea zice, dar pentru București este ceva revoluționar, eu m-am mai întors o dată lângă el să-l și pozez, că nu mai văzusem așa ceva. Ar fi mare lucru să existe așa aparate în fiecare stație și nu trebuiască să mai dai ochii never ever cu mahalagioaicele din gherete. 😀
Vânzătoare electronică de bilete
Completați. 😀