5 lucruri pe care le-am învățat trăind în Anglia

angliaÎn 6 ani de școala vieții în Anglia m-am schimbat din foarte multe puncte de vedere. Oricum m-aș fi schimbat, în perioada asta a vieții e destul de greu să fii la 25 de ani tot așa cum ai fost la 18, indiferent în ce țară ai pus capul pe pernă noapte de noapte.

Dacă sunteți curioși, am scris mai jos despre cele mai importante 5 lecții pe care le-am primit locuind în străinătate:

Continuarea

Povestea unei fete care din 2011 începând s-a mutat în fiecare an

mutatA fost odată o fată pe care o chema Ioana și care scria pe backtoromania.com, iar asta este o poveste despre această domnișoară expertă în mutat și împachetat care din 2011 începând și-a luat pe sus catrafusele și s-a mutat în fiecare an.

Povestea începe cu domnișoara noastră care locuia frumos într-un apartament mare din Tg. Mureș, Mureș, până în 2011 când s-a întâmplat să termine liceul și să vrea să plece să locuiescă la fel de frumos într-un cămin din Manchester, Greater Manchester.

2011-2012

Continuarea

„Do you ever miss the UK?”

Mă întreabă din senin Adelina zilele trecute, ea fiind la rândul ei o tipă venită back to Romania din UK, ca și mine.

Lasă-mă să-mi adun puțin ideile, că nu vreau să-ți răspund așa repezit, pe fugă.

Și-apoi am stat și m-am gândit și nu mi-a fost greu să-i spun Adelinei dacă-mi este dor vreodată de UK sau nu.

Evident că-mi este.

Continuarea

Au fost odată niște flori

Lovely images for your queen

Ziua mea de naștere a picat într-o duminică anul trecut, dar mi-am sărbătorit-o și a doua zi cu prietenii de la muncă.

Eram la biroul din Manchester, lucram la Dumnezeu știe ce – tot ce știu e că sigur, sigur nu-mi stătea mintea deloc la muncă. Eu fac parte din categoria de oameni care-și așteaptă ziua de naștere cu foarte mult entuziasm și mă bucur de ziua asta de 12 februarie ca un copil prost în fiecare an, indiferent dacă am vreun plan interesant sau nu.

Mă cheamă o colegă de la recepție să ridic un colet pe care nu-l așteptam.

Continuarea

După 6 luni înapoi în România

Acum fix 6 luni îmi luam rămas bun dintr-o gară din Manchester de la prietena mea Alexandra și ne promiteam c-o să ne revedem cât de curând, că n-o să răcim prietenia noastră niciodată și că nu vom scrie mai puțin pe grupul nostru de WhatsApp decât o făceam până atunci. Mesaje zilnice și apeluri măcar săptămânale.

Fix acum 6 luni mi-am îndeplinit un vis și mi-am luat zborul în direcția doar dus din Doncaster, 2 ore și jumătate până în Aeroportul Internațional Cluj Napoca. După 6 luni de la revenirea în România și mutarea în București am o listă de lucruri bune și lucruri rele pe care le-am găsit aici, unele la care mă așteptam și altele, să vă spun sincer, care m-au luat rău prin surprindere.

Continuarea

Deja-vu de sezon

[calatorie-cu-trenul]

Sunt într-un tren care-a pornit la 12:15 PM de la linia 10 a Gării de Nord cu destinația Târgu Mureș și am niște deja-vu-uri masive. Am o căciuliță călduroasă în cap, părul desfăcut și văd pe geam niște munți frumoși, plini de zăpadă și o grămadă de fulgi mari care cad și care mă fac să mă rog să nu facă vreo pano-oprireo-întârziereo trenulețul ăsta ce fuge mai repede decât ar fi făcut-o orice mașina pe Valea Prahovei în această perioadă a anului. Pardon, oricând pe Valea Prahovei.

Continuarea

Tutorial: Cum să faci 1000 de oameni să te înjure dimineața la 4 AM

Anul 1 de facultate a fost singurul în care eu am locuit într-un cămin de studenti, despre care spuneam aici că nu prea mi-a plăcut și că abia am așteptat să plec de acolo. Era foarte liniștit, mort, nu se întâmpla niciodată nimic interesant în el și era totaaal diferit față de ce-mi imaginasem eu că voi găsi într-un cămin într-un campus așa mare ca Manchesterul. Nu tu petreceri, nu tu o voce, două de oameni, nimic! Alte cămine pe la care mergeam în care locuiau prieteni de-ai mei păreau mult mai vii și asta mă cam frustra pe mine – după ce că nu-mi plăcea în Manchester în anul ăla la început, mai trebuia să și stau într-un cămin care mă deprima?!

Dar să ne înțelegem – când spuneam înainte că nu se întâmpla nimic interesant, m-am referit la majoritatea dăților. Pentru că mai erau și dăți când se întâmpla ceva pe care cu siguranță n-aveai cum să-l ratezi și care cu siguranță făcea multă gălăgie și scotea căminul din plictiseală.

Știți cum se întâmplă atunci când pleci de acasă la facultate și vrei ai nevoie să începi să-ți gătești tu singur pentru că altfel fie mori de foame, fie rămâi falit? Probabil știți, ăsta e un lucru perfect normal, fiecare a făcut asta la vremea lui – la noi în cămin de exemplu aveam o bucătărie la fiecare 8 oameni și fiecare își gătea după propriu-i stil și chef. N-avea nimeni treabă cu tine, puteai găti și la 4 dimineața dacă genul acesta de activitate îți gâdila papilele gustative la așa oră. Singura condiție era să nu dai foc la ceva și să declanșezi alarmele de incediu care erau foarte sensibile și porneau uneori de la aburi sau de la căldură.

Continuarea

Cei mai ciudați profi pe care i-am avut în facultate

Dacă v-ați aștepta să vă spun că toți profesorii pe care i-am avut în facultate au fost englezi și lorzi așa ca-n filme, regret să vă dezamăgesc . Am avut mulți profi british, dar și chinezi, arabi și alte nații, mulți tineri, mulți mai în vârstă, unii mai nebuni, alții mai normali. Fiecare cu stilul lui. Fiecare cu piticii lui. Fiecare cu accentul lui!

În primul an de facultate am avut la Geotehnică un profesor arab care, pe lângă accentul lui nu neapărat caraghios (dar pe care oricum n-am cum să-l redau), nu se putea controla și spunea obsesiv de mult cuvântul basically”Basically, all you need to do is X. Basically, I will tell you Y and Z. Basically, we will have a test where what you need to do is…” Un coleg s-a hotărât într-o zi să facă o liniuță pentru fiecare basically pe care-l auzim spus de el și am ajuns la 60 de basically într-o oră. *let that sink for a minute* Era foarte greu să te concentrezi la ora lui când repeta atât de obsesiv de mult acest cuvânt care, având o consoană așa puternică precum s, nu prea puteai să nu-l auzi sau să-l ignori. A fost un an interesant :-))

Continuarea

Într-o zi cineva a făcut o semi-bombă la noi la facultate

Surviving and Thriving in the New AP* Chemistry Curriculum, Part 1 | Carolina.com

DIN GREȘEALĂ! Dar citiți mai jos toată povestea –

Eram în anul 2 sau 3 de facultate și împreună cu A., prietena și colega mea cu care îmi petreceam majoritatea timpului atunci când nu eram acasă dormind, ne-am hotărât să nu mergem la primul curs de la 9. Ca o paranteză, noi stăteam aproape în fiecare zi la facultate până seara la 10-11 ca să lucrăm la proiecte și să povestim, așa că planurile de a ajunge la cursuri la 9 AM  se duceau pe apa sâmbetei de multe ori atunci când îmi suna alarma dimineața la 8 și, crăcănată de oboseală fiind, o închideam aproape trântind telefonul de pereți.

La fel s-a întâmplat și în acea zi – n-am ajuns la cursul de la 9, m-am simțit mai rebelă și m-am dus doar la cele de după masă. A., la fel ca și mine. Dacă ați crezut că în UK nu știam ce înseamnă chiulitul…oh well…

Dar să trecem peste asta. Când am ajuns în campus am mers spre clădirea în care stăteam noi de obicei, unde aveam PC-uri, mese și canapele, până când un cordon al poliției ne-a oprit accesul. Mulți studenți dârdâind în fața clădirilor din campus, profesori, mașini de poliție. Noi, picate de pe lună, habar n-aveam ce se întâmplă. Se pare că niște colegi de la Chimie au făcut din greșeală o bombă despre al cărei potențial de explozie noi n-am știut nimic, am aflat mai târziu din presă că o substanță numită peroxid de acetonă cu risc de explozie a fost creată din greșeală, mixând niște cantități greșite de ingrediente chimice și la niște temperaturi necontrolate.

Continuarea

Acum sunt o blondă care gândește?

5 Rituals and Routines That Changed My Writing Life

Ca să încep cu sfârșitul, povestea mea pe larg știți că o s-o găsiți pe acest blog dacă mă veți urmări în continuare, în articole (aproape) zilnice și pe cât de interesante vrea doamna Inspirație să mă ajute să le fac. Dar pe scurt, am avut plăcerea s-o spun pentru comunitatea Și Blondele Gândesc într-un articol apărut astăzi pe blog și disponibil aici. Vă invit să-l citiți, Miruna zice că-i place ce am scris, dar eu cred că de fapt se regăsește în povestea mea un pic 😛


[…]

Am fost plecată 6 ani de zile în Manchester, UK și-am ales să mă reîntorc acasă. Cum, stai? Noi toți vrem să plecăm și tu te întorci? Ă, da! Să vă spun povestea mea:

Imediat după ce am terminat liceul m-am dus la University of Manchester din orașul cu același nume unde am studiat inginerie civilă și structurală. Era o modă extraordinară în acea vreme cu plecatul la studii în străinătate, în special în UK, modă pe care am îmbrățișat-o cu drag și multă inconștiență. Mulți oameni, myself included, nu înțeleg sau nu au înțeles ce înseamnă cu adevărat emigrarea. Toți o văd ca pe o scăpare din răul din țara de origine, dar nu pot anticipa problemele ce apar dincolo, de regulă de ordin sufletesc. M-am și imaginat încă din prima zi stând pe iarbă, în soare, pe o pătură, alături de toți noii mei prieteni din toată lumea, petrecând în fiecare weekend până în zori și uitând complet de casă, familie, țară, îmbrățișând noua mea viață mult mai cool decât a celorlalți.

Doar că, în realitate, lucrurile nu au stat chiar așa – am dat cu capul în plin într-o țară nouă, unde TOTUL se desfășura într-o limbă nouă, cu niciun cunoscut lângă mine, într-un oraș foarte mare și aglomerat, LA 18 ANI! Pentru mine a fost șocant la început și am regretat mult timp că m-am crezut deșteaptă și am vrut să plec în loc să rămân în zona mea de confort dintr-o facultate românească, aproape de casă, în limba mea și unde mi-ar fi fost mult mai ușor să mă împrietenesc cu oamenii.

După ce am absolvit facultatea în 2015, m-am angajat la o companie prestigioasă în domeniul în care ma pregătisem eu din Manchester. În cei 2 ani de zile pe care i-am muncit acolo, am avut ocazia să cunosc niște oameni minunați, colegi deveniți prieteni, să învăț foarte multe lucruri de la ei – atât tehnice cât și soft skills – să particip la multe prezentări, conferințe, practic să mă dezvolt profesional și personal extraordinar de mult alături de niște oameni foarte calzi și care m-au primit cu brațele deschise ca fiind una dintre ei.

[…]


Vă invit să citiți imprevizibilul deznodământ în linkul de mai sus și vă aștept la discuții 🙂 . De asemenea, nu uitați că de săptămâna trecută blogul Back to Romania are și o pagină de Facebook pe care puteți să o urmăriți aici. Până la următoarea întâlnire, îmbrățișări cu sclipici pentru toată lumea! <3

PS: Dacă am scris pentru Și Blondele Gândesc, acum se cheamă că sunt și eu blondă care gândește? Am fost și eu blondă în mod oficial acum vreo câțiva ani și după ce mi s-a dus soarele din cap am decis să las această culoare…celor cărora…li se potrivește… *awkward silence*

Sursă foto 1

La facultate în UK – cum și de ce?

Eu m-am decis că vreau să studiez în Marea Britanie cândva pe la mijlocul clasei a 12-a. N-a fost sub nicio formă un vis de-al meu dintotdeauna sau ceva la care am muncit ani de zile ca să se întâmple. Eram pregătită să merg la UTCN în Cluj până am avut o discuție cu cineva care m-a întrebat la ce facultate vreau să merg și care mi-a zis Mhm, înțeleg. Dar de ce nu te gândești tu să încerci afară? Ăăăăă….nu știu…?!

S-a aprins la mine în cap un beculeț, așa că mi-am început research-ul. Ce a fost la început doar o curiozitate s-a transformat într-o dorință de a ajunge și a-mi demonstra că pot să încep așa o provocare în viața mea. Asta, bineînțeles, pe lângă visele în care-mi imaginam că facultatea în străinătate va fi așa cum am văzut în filme, cu soare și stat pe iarbă tot timpul, cu toată lumea prietenă cu mine, excursii la noii mei prieteni din Hawaii etc.

Până la urmă de ce nu? Ce voiam să studiez știam. Ce nu știam era locul. N-a dispărut Clujul peste noapte din capul meu, doar că atunci când am început să aflu mai multe despre studiul în străinătate nu mi s-a mai părut chiar așa interesant să fac facultatea la o aruncătură de băț de casă. Nu mai zic că facultățile din UK pe care le-am văzut pe net și prin broșuri arătau ca din Harry Potter scoase, how can I say no to that?!

Imagini pentru university of aberdeen

Hogwards nr. 1: University of Aberdeen

university of manchester

Hogwards nr. 2: University of Manchester

Așa că da, normal, am devenit super încântată de ideea de a studia în străinătate și am început serios procesul de aplicare. De pierdut n-aveam nimic – dacă urma să nu primesc niciun răspuns de la nimeni din UK aș fi mers oricum la admitere la Cluj și gata.

Procesul de aplicare la facultate (în 2011. Nu știu detalii despre cum este în 2017, dar nu văd de ce ar fi diferit)

  • M-am documentat în legătura cu facultățile/universitățile preferate – la mine au contat mai multe lucruri: să fie din Anglia (nu Scoția), să fie cunoscute, în orașe mari, să fie facultăți de renume în domeniul meu etc. E foarte important să ai niște criterii – UK-ul are sute, dacă nu mii, de facultăți, n-ai cum să alegi orbește printre ele. Am ales 5 universități care respectau cerințele mele. (*Dacă ar fi să aleg din nou, aș considera și un oraș care să aibă legături aeriene cât mai bune cu România. Nu m-am gândit la asta pe atunci 😀 *)

Continuarea

Am scris pentru RomâniaPozitivă.ro

3dfd1e1558d8956b0ba29ac5fcad9292

Nu am eu blogul de mult timp, dar știți deja că în afară de poveștile mele despre viața din UK și sarcasmul legat de lucrurile din București ce mă supără uneori, mă ocup de promovarea lucrurilor frumoase care se întâmplă în România. Știți că eu cred în partea bună a țării noastre, cred în lucrurile faine care se întâmplă aici, în acei oameni absolut minunați dintre noi despre care nu știm (încă), susțin și promovez lucruri și evenimente care duc mai mult sau mai puțin la creșterea calității vieții și a satisfacției în țara noastră.

Continuarea

Oamenii pe care i-am întâlnit în UK

Când aud oamenii care ma cunosc (atât din viața reală cât și de pe blog) că am fost în UK și m-am reîntors în România, următoarea întrebare după celebrele Cum? și De ce? este de obicei legată de lucrurile de care îmi este cel mai dor de acolo (dacă există). Nu îmi este dor de niște lucruri în sine din Anglia dar cu siguranță îmi este dor de oameni.

Fra megen til degen.

Pe cele mai bune prietene ale mele românce, A. și L., le-am cunoscut în primul an de facultate. Ele au fost cele alături de care am trecut prin primele mele luni în UK care, cum spuneam într-un post anterior, n-au fost chiar cele mai frumoase din viața mea. Cu ele două am împărțit o casă în anul II de facultate și chiar dacă în anii care au urmat ne-am mutat separat din varii motive, noi am rămas în continuare până în ziua de astăzi foarte apropiate. Am trecut împreună prin nenumarate întâmplari, povești în miez de noapte, inimi rupte, beții, excursii, lacrimi, viață tipică la 20 de ani.

Tot în primul an la facultate am cunoscut-o pe A., o altă prietenă foarte bună din Belgia, cu care mi-am petrecut zile interminabile la facultate și toate sesiunile. Am învățat foarte multe de la ea, atât lucruri personale cât și cunoștințe legate de ingineria civilă pe care am studiat-o noi. În anii III și IV am trăit practic împreuna la facultate – mergeam la cursuri de la 9-10 AM și rămâneam în campus până seara la 10. Era fun la noi la facultate și era cu siguranță mult mai interesant să învățam și să lucrăm la proiecte împreună, eu, ea și alți colegi decât fiecare singur acasă. Facultatea noastră era foarte user-friendly și era o plăcere să stăm acolo – aveam multe canapele și mese noi, frumos colorate, cafea aproape la discreție, săli mari și multe PC-uri. Nu era chiar o corvoadă statul acolo. Noi am râs mult timp de faptul că viața noastră socială se termina unde se termina și perimetrul campusului pentru că stăteam atât de mult acolo. Ingineria-i grea, dom’me, ce sa-i faci!

La primul loc de muncă din facultate, pe când serveam la o cafenea cu narghilele am cunoscut-o pe V., o altă prietenă româncă foarte apropiată cu care mă întâlnesc an de an la mare și care de asemenea ca și fetele de mai sus mă înțelege și mă susține în tot ceea fac. Atunci când îi spuneam că mă gândesc să mă mut în București, V. mi-a spus că ea simte că sufletul meu pereche mă așteaptă aici. A avut dreptate. 🙂

Continuarea