Îmi place să cred despre mine că sunt o tipă cosmopolită și deschisă la nou, dar adevărul e că atunci când sunt într-un restaurant la care am mai fost în trecut, cu un meniu în mână și când trebuie să mă gândesc ce să comand, în cam 95% din cazuri aleg aceeași mâncare pe care am încercat-o și în trecut. Oricât îmi zic eu că Hai, vreau să încerc toate mâncărurile voastre, dacă tot am revenit, viața e prea scurtă pentru a mânca același lucru ca luna trecută, tot cu aceleași mâncăruri ajung în față la un restaurant la care am mai fost. Adevărul e oricum că n-am prea avut situații proaste în care să nimeresc vreo mâncare ieșit din comun de proastă, poate doar în food court-uri prin mall-uri, dar rar.
Am un loc în București în care am ieșit de foarte multe ori, pentru că au mâncare bună, băutură bună și prețuri bune. Arată și drăguț și mai și găsim loc de parcare absolut de fiecare dată în față, chiar dacă e în buricul târgului lângă Sala Palatului. Mergem des la Journey Pub, prin urmare.
De fiecare dată când mănânc acolo, îmi comand pui thai, deși tot meniul lor provoacă ploaie în gură.
Primul fel de încercare testat la prima mea vizită a devenit un fel de etalon pentru mine oriunde merg. Este o combinație perfectă de pui cu muguri de bambus, urechi de lemn, ardei și alte legume, un sos destul de picant, plus orez cu susan pe lângă. Condimentele orientale sunt cele care fac de fapt diferența dintre o simplă tocăniță și acest pui thai. Mie deja mi-e foame, vi-l recomand tare, tare dacă ajungeți acolo! Poza de mai sus din articol e reală, chiar așa arată, cu plăcere. Este genul ala de mancare la care m-aș gândi prima dată dacă m-ați întreba care e mâncarea mea preferată. 😀
De fiecare dată când am comandat acest fel de mâncare a trebuit să cer o parte la pachet pentru că nu l-am putut termina. Nu că era prea mult (deși porția e uriașă, dar și eu sunt mare fomistă! 😀 ), ci pentru că deliciosul sos oriental care unește toate ingredientele este extraordinar de picant. Nu-ți dai seama de la o gură, două, dar dacă mănânci jumătate de farfurie îți ia gura foc. Eu nu sunt mare fană a mâncărurilor picante, dar nici nu mă deranjează foarte rău. Adică n-aș alege picant în favoarea nepicantului, dar nici n-aș arunca la coș o mâncare doar pentru că e puțin picantă. Iar puiul thai tot e preferatul meu, chiar dacă e foc în gura mea de la jumătatea porției încolo.
Așa că ieri, ce-am zis eu, fată deșteaptă și sfătoasă ce sunt? Eram la Journey, comandam pui thai ca întotdeauna (de fapt am comandat mai tai, până s-a prins chelnerul că nu trebuie să-și pună mintea cu mine și mi-a explicat cu blândețe că mai tai de mâncare nu există, pentru că aia e o băutură de fapt) și m-am gândit să fac ce făceam în Anglia tot timpul în restaurantele indiene, și anume să cer să-mi facă porția cât mai puțin picantă posibil.
Știam că oricum va fi picantă, dar na, mai puțin picant e mai acceptabil decât mai mult picant, nu? N-are ce să fie rău, în cel mai rău caz o să-mi zică că n-o poate face altfel și-mi va aduce mâncarea așa cum sunt obișnuită dintotdeauna. Ceea ce este oricum excelent, pentru că așa e pui thaiul, excelent. Am mai zis că vi-l recomand tare, tare? 😀
Sigur, mă anunță chelnerul.
10 minute mai târziu îmi primesc mâncarea, o mănânc din priviri înainte să apuc să iau o furculiță în mâini, mai fac cu Alex un cine pune mâna primul pe telefon plătește masa și dăm bătaie.
Cu o oarecare ezitare, totuși. Mâncarea mea de ieri nu arăta așa cum eram obișnuită. Semăna, dar nu prea. Nu am putut să zic exact ce era diferit, dar ceva era cu siguranță altfel decât în celelalte 5 dăți când am comandat același lucru.
Am luat o gură. Ia să văd, zic.
Bună, aproape ca dățile trecute, dar de ce nu era FIX ca dățile trecute? Eu am visat mâncare aia, atât de bine îi știam gustul, iar acum era clar că e diferită. Am simțit așa o dezamăgire greu de explicat, că dacă voiam o mâncare mediocră puteam s-o fac eu acasă, nu trebuia să vin în oraș și s-o iau pe bani.
Mi-am dat seama rapid. Ca mâncarea mea să nu fie picantă, bucătarul nu mi-a pus niciun pic de sos. Sosul ăla, care dădea tot gustul și care mă făcea să mănânc cu ochii închiși de plăcere, sosul ăla era fix cel care lipsea pentru că, nu-i așa?, am cerut să-mi fie mâncarea nepicantă, iar ei, pentru că au fost oameni de treabă, m-au ascultat.
Fără acel sos, mâncarea mea a fost fadă, plictisitoare, ca o tocăniță ciudată, cu un milion de gusturi diferite care nu se legau nicicum. Nu știu cum, dar a fost la polul opus față de ce știam eu că este pui thaiul. Și totul a fost cu atât mai frustrant cu cât nu m-am putut plânge nimănui, pentru că mi-am făcut totul
CU.
PROPRIILE.
MÂNUȚE.
Sau gură, mă rog. Că n-am putut tăcea, să las omul să-mi aducă un pui thai sănătos. Lucru manual mi-am făcut cu mâna mea, lucru manual am primit, bogdaproste! Nu mai schimb niciodată vreun fel de mâncare după ideile mele proprii. E mai bine să merg pe mâna bucătarilor, să-i las să-și facă meseria, dacă tot îi pun la treabă și-i mai și plătesc. Aștept să revin acolo să spăl imaginea acestui mai pui thai ioana version pe care încă îl mai simt în gură și pentru care aș vrea să mă pot enerva pe cineva, dar n-am pe cine.
