”Ghici cine moare primul” de M.J. Arlidge, apărută în 2015 la editura TREI, a urcat de la primele capitole în topul cărților mele preferate de anul acesta.
Unul traieste, celalalt moare. E singura solutie.
Doi ostatici. Un singur glont. Doar unul va supravietui. Sunt suflete-pereche. Vor sa-si petreaca restul vietii impreuna. Insa cand se trezesc singuri si dezorientati intr-un subsol parasit, groaza ii copleseste.
Nu au la dispozitie decat o arma incarcata cu un singur glont si insotita de urmatorul mesaj: „Cand unul dintre voi il va ucide pe celalalt, supravietuitorul va fi liber“.
Cine a putut concepe un astfel de scenariu sinistru, in care victimele insesi comit crima?
Torturati de spaima, disperare, sete si inanitie, pentru ostatici nu exista decat o singura cale de a pune capat acestui supliciu: unul dintre ei trebuie sa moara.
(descrierea de pe coperta din spate)
Este un roman polițist foarte inteligent, cu multe răsturnări de situație pe care nu le vezi venind. A fost publicată sub titlul original Eeny Meeny, care vine de la eeny meeny miny moe, varianta în engleză a lui ala, bala, portocala. Mamă, cum se potrivește titlul ăsta! 😀 Helen, o polițistă din Londra, conduce alături de colegii ei o investigație prin care încearcă să descopere cine este acest criminal în serie care are o metodă atât de bolnavă de a-și omorî victimele: le închide fără apă și mâncare, doar cu un pistol, într-un loc de unde nu pot evada. Îl eliberează doar pe cel care se hotărăște să-l omoare pe celălalt ”coleg” de suferință.
După câteva zile ostaticii devin disperați, nu mai gândesc clar, ajung să facă niște lucruri inimaginabil de scârboase în încercarea de a mânca ceva și ajung într-un final să se omoare. Chiar dacă în viața reală ei erau foarte apropiați.
De ce se repetă această crimă? De ce tot reia criminalul planul, cu alți și alți oameni? De ce sunt întotdeauna doi ostatici? De ce vrea criminalul/criminala să omoare acei oameni? Contează care dintre cei doi moare? Sunt multe întrebări care se dezvoltă pe baza acestui roman, iar eu nu i-am aflat încă toate răspunsurile. Pentru mine asta e genul acela de carte pe care vreau și nu vreau totodată s-o termin. 😀
Este foarte bine scrisă, nu m-am plictisit nicio secundă citind-o și este una dintre nu multele cărți pe care am lăsat-o cu greu jos din mână. Partea bună e că mai sunt două cărți care vin cumva în continuarea acestei povești, Ghici care-i mincinosul și Casa Păpușilor, tot la editura TREI publicate. La cum m-a prins prima, abia aștept să le citesc și pe celelalte!
***
”Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, apărută în 2016 la aceeași editura TREI, a fost mult sub așteptările mele. Sunt supărată pe autoare că a irosit așa titlu frumos pe o poveste așa mediocră. Mi s-a părut o carte puerilă, scrisă cu un limbaj de 15-16 ani și cu o poveste destul de previzibilă. Am făcut rolling eyes de câteva ori în timp ce-o citeam. Cu toate astea, ar putea exista o scuză: nu sunt 100% sigură dacă povestea e proastă saaaaau traducerea în română e de vină. Am citit și The fault in our stars în românește la un moment dat și-am trântit-o de un perete pe la jumătate, nu mai puteam cu traducerea atât de slăbuță. Rețineți, vă rog, că dialogurile din varianta engleză le știam pe derost. Revenind:
A plecat din Paris sa se uite pe sine. Dragostea pe care o va intalni va schimba totul.
Povestea lui Diane incepe in mod brutal cu moartea sotului si a fetitei sale, eveniment care o arunca in cea mai cumplita depresie. Totul se opreste in loc, in afara de inima ei, care continua sa bata. Cu incapatanare. Dureros. Zadarnic.
Cand cel mai bun prieten si asociat in mica afacere cu o cafenea literara la Paris, Felix, ii propune o calatorie ca inceput pentru o noua viata, Diane alege sa indeplineasca o mai veche dorinta a fostului ei sot si se refugiaza departe de lume, intr-o mica asezare din Irlanda.
O intalnire neasteptata cu un barbat taciturn o face pe Diane sa vada din nou lumea cu incredere si cu forta regasita.
(descrierea de pe coperta din spate)
Am văzut cartea asta peste tot. Pe bloguri, în cafenele, toată lumea părea să știe de ea. Am zis că dacă are așa titlu frumos, sigur și conținutul e pe măsură, doar altfel de ce-ar băga-o toată lumea în seamă? Am citit-o destul de repede pentru că e scurtă, ușurică, bună de luat la plajă. Am vrut tot timpul să văd ce se întâmplă mai departe, ce mai face Diane, cum se mai înțelege cu băiatul ăsta pe care-l cunoaște, ce prostii mai zice, însă nu mi-a transmis nicio emoție de vreun fel, deși aveam așa așteptări mari de la ea.
Am citit mai multe păreri online despre această carte și nu-i toată lumea de acord cu mine, așa că dacă ați avut-o și voi în mâini la un moment dat aș fi foarte curioasă să aflu cum vi s-a părut! Eu am închis-o foarte supărată și dezamăgită după ce-am terminat de citit ultima pagină! 🙂
Singura chestie care mi-a plăcut a fost finalul, și asta pentru că în tot clișeul care-a învălui această poveste, sfârșitul m-a surprins. Nu neapărat plăcut, dar cel puțin n-a fost mainstream.
Nu? 😀
