În 6 ani de școala vieții în Anglia m-am schimbat din foarte multe puncte de vedere. Oricum m-aș fi schimbat, în perioada asta a vieții e destul de greu să fii la 25 de ani tot așa cum ai fost la 18, indiferent în ce țară ai pus capul pe pernă noapte de noapte.
Dacă sunteți curioși, am scris mai jos despre cele mai importante 5 lecții pe care le-am primit locuind în străinătate:
Poate-ați văzut, am distribuit mai devreme pe Facebook un articol foarte bine scris de un băiat întors din State în România, nu-l mai reiau, dar vi-l recomand și celor care n-aveți nicio treabă și niciun gând cu ideea de străinătate, îl puteți găsi aici dacă vreți să-i cunoașteți povestea lui Tinu.
Vreau doar să vă las mai jos paragraful meu preferat din tot articolul, partea care-mi place atât de mult tocmai pentru că explică de ce s-a întors el în țară și nu regretă asta, scris într-un fel în care eu n-am știut până acum s-o fac, dar care exprimă 100% ce-am gândit și eu anul trecut pe vremea asta când mă pregăteam de revenire:
A fost odată o fată pe care o chema Ioana și care scria pe backtoromania.com, iar asta este o poveste despre această domnișoară expertă în mutat și împachetat care din 2011 începând și-a luat pe sus catrafusele și s-a mutat în fiecare an.
Povestea începe cu domnișoara noastră care locuia frumos într-un apartament mare din Tg. Mureș, Mureș, până în 2011 când s-a întâmplat să termine liceul și să vrea să plece să locuiescă la fel de frumos într-un cămin din Manchester, Greater Manchester.
2011-2012
În anii trecuți de 1 Mai eram supărată că sunt în Anglia și n-am ce face, n-am o mașină în parcare și-o mare la care să fug, n-am un mic și-un grătar pe care să-i prăjesc sau un munte la care să plec (fără eforturi considerabile de mobilizare). Mi se părea trist să stau în casă, aveam energie de mai mult de atât. Nimeni de la mine de la muncă nu era atât de entuziasmat de ziua asta liberă (care e liberă și acolo) cum sunt oamenii aici în România.
Ceea ce e trist, zilele libere sunt întotdeauna motiv de bucurie.
Eu nu mă gândesc prea mult la faptul că e soare afară, -16 grade, zăpadă de-un metru și frig de-mi îngheață părul. Simt și therefore sufăr, dar nu mă gândesc la asta.
Acum fix 6 luni îmi luam rămas bun dintr-o gară din Manchester de la prietena mea Alexandra și ne promiteam c-o să ne revedem cât de curând, că n-o să răcim prietenia noastră niciodată și că nu vom scrie mai puțin pe grupul nostru de WhatsApp decât o făceam până atunci. Mesaje zilnice și apeluri măcar săptămânale.
Fix acum 6 luni mi-am îndeplinit un vis și mi-am luat zborul în direcția doar dus din Doncaster, 2 ore și jumătate până în Aeroportul Internațional Cluj Napoca. După 6 luni de la revenirea în România și mutarea în București am o listă de lucruri bune și lucruri rele pe care le-am găsit aici, unele la care mă așteptam și altele, să vă spun sincer, care m-au luat rău prin surprindere.
Când aud oamenii care ma cunosc (atât din viața reală cât și de pe blog) că am fost în UK și m-am reîntors în România, următoarea întrebare după celebrele Cum? și De ce? este de obicei legată de lucrurile de care îmi este cel mai dor de acolo (dacă există). Nu îmi este dor de niște lucruri în sine din Anglia dar cu siguranță îmi este dor de oameni.
Pe cele mai bune prietene ale mele românce, A. și L., le-am cunoscut în primul an de facultate. Ele au fost cele alături de care am trecut prin primele mele luni în UK care, cum spuneam într-un post anterior, n-au fost chiar cele mai frumoase din viața mea. Cu ele două am împărțit o casă în anul II de facultate și chiar dacă în anii care au urmat ne-am mutat separat din varii motive, noi am rămas în continuare până în ziua de astăzi foarte apropiate. Am trecut împreună prin nenumarate întâmplari, povești în miez de noapte, inimi rupte, beții, excursii, lacrimi, viață tipică la 20 de ani.
Tot în primul an la facultate am cunoscut-o pe A., o altă prietenă foarte bună din Belgia, cu care mi-am petrecut zile interminabile la facultate și toate sesiunile. Am învățat foarte multe de la ea, atât lucruri personale cât și cunoștințe legate de ingineria civilă pe care am studiat-o noi. În anii III și IV am trăit practic împreuna la facultate – mergeam la cursuri de la 9-10 AM și rămâneam în campus până seara la 10. Era fun la noi la facultate și era cu siguranță mult mai interesant să învățam și să lucrăm la proiecte împreună, eu, ea și alți colegi decât fiecare singur acasă. Facultatea noastră era foarte user-friendly și era o plăcere să stăm acolo – aveam multe canapele și mese noi, frumos colorate, cafea aproape la discreție, săli mari și multe PC-uri. Nu era chiar o corvoadă statul acolo. Noi am râs mult timp de faptul că viața noastră socială se termina unde se termina și perimetrul campusului pentru că stăteam atât de mult acolo. Ingineria-i grea, dom’me, ce sa-i faci!
La primul loc de muncă din facultate, pe când serveam la o cafenea cu narghilele am cunoscut-o pe V., o altă prietenă româncă foarte apropiată cu care mă întâlnesc an de an la mare și care de asemenea ca și fetele de mai sus mă înțelege și mă susține în tot ceea fac. Atunci când îi spuneam că mă gândesc să mă mut în București, V. mi-a spus că ea simte că sufletul meu pereche mă așteaptă aici. A avut dreptate. 🙂
Eu am pus piciorul in Anglia și în Manchester pentru prima dată în 16 Septembrie 2011. A fost o zi super urâtă de toamnă – dar de altfel foarte normală pentru orașul în care ajunsesem – și o zi în care mă gândeam încontinuu omgcefac, vreauinapoiacasa!! tatiNUmalasaaici!!.
M-am cazat într-o cameră neprimitoare de cămin (dar despre care mi-am dat seama 5 ani mai târziu că era chiar mișto față de ce-am văzut prin Regie) și-am plecat la facultate. N-a fost mega-tare la început, așa cum văzusem prin filme – studenți de toate națiile râzând în soare pe iarbă și prieteni din toată lumea cunoscuți în prima săptămână – nein!, nimic din toate astea. Ploua, era frig, eu n-aveam prieteni și era cam nașpa că mă simțeam singură și n-aveam cu cine să ies la un suc sau să mă bucur de campusul tare în care eram. Știi cum e, fericirea e egală cu zero când n-ai cu cine s-o împarți.
Eu m-am decis că vreau să plec la studii în străinătate în clasa a 12-a. Sinceră să fiu nu-mi dau seama nici acum cum de m-au lăsat ai mei să plec, având în vedere cât de nepregătită eram pentru așa ceva. M-a lovit străinătatea ca un tren în viteză și n-a fost foarte ușor la început. A fost o modă incredibilă în generația noastră cu plecatul la studii afară din țară și am zis De ce nu? Eram dornică de ceva nou după 4 ani de relativă plictiseală într-un liceu din Târgu Mureș și voiam o provocare.
Am ales să studiez ingineria civilă și structurală pentru că mi s-a părut că îmbină matematica și fizica iar mie îmi plăceau materiile astea chiar dacă eram departe de a fi olimpică sau cea mai bună din clasă. Universitatea mi-am ales-o după ce-a urmărit niște topuri pe internet, am căutat să găsesc cam care facultăți din UK sunt mai bine pregătite în acest domeniu, care sunt în orașe mai mari (deci mai interesante), care sunt mai faimoase. Am ajuns la The University of Manchester și dacă ar fi să aleg din nou aș merge tot acolo din nou și din nou și din nou.
