O singură școală pentru toată lumea
Carte Educație urbană

Modelul educațional de la 1800, valabil și în 2021

Am citit anul trecut cartea ”O singură școală pentru toată lumea” a lui Salman Khan, fondatorul Khan Academy, care m-a dat peste cap incredibil de mult, trecându-mă prin niște flashbackuri din liceu incredibile. Mi-am dat seama citind ce ciudat, amuzant și stupid este să dăm copiilor din ziua de astăzi educație în același fel în care dădeam acum câteva sute de ani, de parcă mai există ceva din copiii ăia în cei de azi. De parcă mai există ceva din lumea de atunci în lumea de azi. 🙂

Apoi, mi-a căzut o altă carte în mâini – O lume ieșită din minți de Ken Robinson – care mi-a întărit și mai mult toate convingerile pe care le-am adunat despre ineficiența formatului școlar învechit, gândit acum sute de ani, care pregătea inițial copii pentru lumea de acum sute de ani, dar care are pretenția să pretindă că poate să pregătească eficient copiii zilelor de azi deopotrivă, pentru o lume a viitorului tehnologizat. Dacă vă interesează subiectul educației, vi le recomand pe amândouă, sunt niște cărți extraordinare, deschizătoare de ochi!

Vreau să vă povestesc câteva idei din prima dintre cele 2 cărți, pe a 2-a o voi relua într-un articol separat, că nu vreau să mă lungesc prea mult și să nu mai ajungă nimeni până la ultimul paragraf. 😛

O singură școală pentru toată lumea

O singură școală pentru toată lumea m-a mâhnit foarte tare, cred că din cauză că m-a trimis înapoi în trecut prin toate băncile prin care m-am plimbat între clasa I și a 12-a, printre toți profesorii de care am ascultat orbește, printre toate testele care m-au făcut să mă simt în toate felurile. Mi-a amintit despre toate lucrurile din școală pe care le consideram normale și obligatorii pentru a ajunge cineva în viață. De toți profesorii nedrepți, de toate lecțiile peste care treceam de le înțelegeam, de nu le înțelegeam, prin toate notele date de profesori dupa mai puțin de 1 minut de citit o lucrare, dar care mă urmăreau un semestru întreg.

În cartea lui, Khan ridica problema nevoii de a alinia metodele de predare și învățare la realitatea în care trăim. Actualul sistem de învățământ (apropo – nimic din acest articol nu are legătură doar cu România, toate ideile din carte se referă la învățământul global) pune prea mult accent pe înmagazinarea pasivă a informației și prea puțin pe creativitate, pe învățarea în ritmul propriu. Prea mult pe note și prea puțin pe reținut.

În rândurile de mai jos o să fac un sumar (alături de comentarii din experiența personală) al unor lucrurilor citite în această carte care pentru mine au fost revelatoare. Păcat că n-am avut în școală nici maturitatea necesară ca să înțeleg cât de nocive sunt și nici puterea să fi schimbat ceva. 🙂

Modelul școlar de la 1800, prezent în 2021

Școala așa cum o știm astăzi și așa cum au avut-o și părinții noștri urmărește un model dezvoltat în Prusia secolului 18 (i se spune model prusac). Câteva caracteristici ale acestui model de învățământ ne sunt arhi-cunoscute:

  • școala începe de dimineață la ora 7
  • este formată dintr-o succesiune de cursuri cu durată de aproximativ o ora
  • în care profesorii vorbesc și elevii (toți de aceeași vârstă) asculta
  • după școala de la școală, urmează școala de acasă: temele

Istoric vorbind, educația obligatorie și finanțată de stat a fost inițial un lucru grozav și inovator: a ajutat la crearea unei pături de mijloc a societății, care să facă legătura între cei foarte bogați (care aveau automat acces la cele mai bune școli) și cei foarte săraci (pentru care școala era un lux) și care să fie capabilă să susțină industrii aflate atunci în plină dezvoltare. Totuși, conștient sau nu, acest model a tăiat din rădăcini cunoaștera aprofundată și gândirea independentă.

Din păcate, în secolul 18 această educație a pornit atât cu un scop pedagogic, cât și unul politic.

Targetul nu era neapărat încurajarea gândirii individuale, ci crearea de cetățeni loiali și ușor de manipulat care să învețe de mici să se supună autorității părinților, profesorilor, bisericii. Prin introducerea unor materii precum istoria și sociologia, acest model de predare prezenta infinite posibilități de îndoctrinare politică – copiii învățau și luau drept bun ceea ce li se preda și ceea ce era în manualele primite gratuit și aprobate de stat. (rings any bells? 🙂 )

Alte metode mai subtile de trecut copiii printr-o matriță care să-i scoată pe toți docili și ascultători era legată de durata orelor de curs.

Automotivarea de a învăța trebuia să fie inhibată de întreruperi constante, care să nu permită elevilor să se lanseze în discuții ”periculoase”, care să-i provoace să gândească. La sunarea clopoțelului, conversația se întrerupe și copiii se pregătesc pentru următorul episod de instrucție aprobat de conducere. Prin natura sistemului, disciplina inhibă curiozitatea, iar înregimentarea strivește inițiativa.

Într-o lume în care autostrăzile, studiile despre ADN, computerele, internetul și mașinile erau de domeniul SF-ului, probabil că acest model educațional bazat pe înmagazinarea pasivă a informației era bun pentru a crea un anume nivel de alfabetizare care, altfel, ar fi fost mult mai jos. Problema e că astăzi am evoluat în feluri în care acum 50 de ani nici nu ne imaginam, dar școala care ne pregătește pentru viață a rămas fix la fel…

Școala, astăzi

În programa școlară tradițională, aspecte vaste și importante ale gândirii umane sunt condensate artificial în secțiuni (numite materii). Elevii sunt monitorizați într-o manieră care face complet abstracție de inteligența, imaginația și talentul lor. Problema majoră este că acest sistem a rămas în mare parte neschimbat de peste 200 de ani, iar astăzi el este atât de sacru și de bătut în cuie încât este extraordinar de greu de zdruncinat din temelii sau înlocuit.

”Moștenirea păcătoasă a actualului model educațional devine evidentă pe măsură ce realitățile economice susțin din ce în ce mai greu o clasă de mijloc docilă și disciplinată, cu o înțelegere de bază a textelor, matematicii și artelor libere. Astăzi este nevoie de oameni creativi, curioși, care să se automotiveze spre învățare continuă, cu capacitate de a propune și a implementa idei inovatoare. Din nefericire, fix tipul de elev pe care modelul prusac nu-l dorea.” 

Învățarea de tip fagure

Știm deja că sistemul predagogic împarte lumea în materii separate, iar fiecare materie în lecții independente, creând (probabil neintenționat, cred eu) impresia că subiectele sunt de sine stătătoare și nelegate între ele. Nivelul de înțelegere al materiilor nu este atât de important în sistemul prusac, dat fiind că școala își măsoară eforturile în calupuri de timp și nu în grade de stăpânire a materiei. La finalul perioadei alocate unui subiect, se face o evaluare și se trece mai departe, indiferent de notele luate la evaluare. Astfel, lacunele elevilor se adună și crează un sistem șubred de cunoștințe, cunoscut sub numele de învățare de tip fagure.

Într-o lume ideală, dacă rezultatele la un test nu sunt 100%, ar fi nevoie de o recapitulare a conceptelor neclare și o reluare a testării până la momentul în care nota ar fi maximă, adică conceptul ar putea fi declarat învățat și înțeles. Iar asta, pentru fiecare elev în parte. Însă sistemul clasic nu permite astfel de recapitulări și retestări personalizate, cu atât mai puțin trecerea de la memorare la înțelegerea conceptelor prin proiecte creative. Practic, sistemul educațional pe care îl avem și l-am avut cu toții (români sau nu) ne face să vedem materiile ca materii și atât, nu ca trambuline pentru viața viitoare – iar acesta este unul dintre cele mai solide dovezi pentru argumentul că sistemul acesta este ca o nucă în peretele cerințelor realității în care trăim.

”Poate cea mai gravă consecință a învățării de tip fagure este surprinzătoarea incapacitate a multor oameni de a aplica în viața profesionala ce au învățat la școală. Lipsa unei legături între subiectele de la clasă și modurile de aplicare ale lor în viața reală reprezintă una dintre principalele probleme ale modelului traditional și este o consecință directa a obiectivului nostru de a face slalom printre concepte și de a le declara încheiate în condițiile în care nu s-a ajuns decât la un nivel superficial de înțelegere practică. ”

Metodele de testare a cunoștințelor

Testele de care ne era atât de groază în școală oferă, prin modelul lor de construcție, prea puține informații cu privire la potențialul unui elev de a învăța o materie (doamna profesoară care mi-ați zis în clasa a 8-a că vi se pare o proastă ca eu să merg la profil real la liceu, auziți?). Ele nu spun nimic despre cât timp va ține minte elevul respectiv acea informație, nu spun nimic despre elevul care a reținut un concept mai repede vs. altul care a reținut același concept mai încet, nu pot spune de ce răspunsul elevului este corect sau greșit, nu pot răspunde la întrebarea dacă o greșeală este un concept neînțeles sau un moment de neatenție.

Ideea de test ca verificare a cunoștințelor nu este neapărat greșită, ce este greșit este valoarea (uriașă) acordata rezultatelor testelor și faptul că le facem să fie atât de importante încât să luam decizii în funcție de ele (exemplu clasic: ai note proaste la matematică? atunci cu siguranță ești slab la matematică și nu te poți apropia de nicio meserie tehnică în viitor).

Creativitatea

Modelul actual de testare și evaluare a cunoștințelor tinde să excludă copiii creativi, diferiți, practic cei care au capacitea să aducă o contribuție majoră într-un anume domeniu. Creativitatea tinde să fie extrem de subapreciată (nu mai zic, adesea sancționată în școală 🙂 ).

…ideea că matematica, ingineria și științele nu sunt domenii creative este un mare mit – în realitate, orice progres important în matematică, tehnologie, inginerie este rezultatul unei intuiții și a unei creativități superioare. Aceste domenii sunt o altă formă de artă, una pe care testele nu știu să o identifice sau să o evalueze. 

Notele mici la matematică nu reflectă că nu vei putea avea niciodată o meserie tehnică, la fel cum notele mari la matematică nu reflectă că vei fi un matematician sau om de știință bun. Meseriile bazate pe acest domeniu, ca toate altele, cer creativitate, pasiune, originalitate, calități pe care testele școlare și notele nu le iau în calcul nici pe departe.

Pericolul folosirii evaluării drept motiv de a separa elevii este că am putea trece cu vederea sau descuraja ce pei cu talente diferite. Excluderea pe baza testelor riscă să ucidă creativitatea înainte să aibă ocazia de a se dezvolta!

Deci, ce e de făcut?

Probabil că soluția nu este închiderea tuturor școlilor – vorba vine, că practic sunt închise deja de corona 😛 – și retragerea copiilor din învățământ. Ceea ce ar trebui să facem cu toții, elevi, foști elevi, studenți, profesori, părinți ar fi să avem o atitudine puțin mai sceptucă față de tradițiile și premisele educaționale pe care le-am moștenit și pe care nu le-am contestat niciodată. Este important să înțelegem că educația, ca orice alt sistem creat de oameni, este o invenție, deci un proiect în continuă desfășurare. Toate tradițiile, durata orelor, metodele de testare, etc. sunt produsul unor anumite timpuri și circumstanțe, au fost probabil potrivite la început, însă este naiv să credem că ele mai au cum să funcționeze în secolul în care trăim noi, în aceste vremuri în care schimbările nu mai sunt liniare, ci exponențiale.

Niște soluții la care mă pot gândi și care mi se par mie potrivite pentru 2021 ar fi: (dar nu m-am gândit nici prea mult și nici în prea mare detaliu, deci lista nu este exhaustivă)

  • școlile de tip hibrid – online și la clasă – astfel încât copiii să poată învăța în ritmul lor în 3 zile pe săptămână, iar în alte 2 să aibă ocazia să se întâlnească cu profesori și alți colegi să aprofundeze – ideea aceasta nu-mi aparține 100%, este din O singură școală pentru toată lumea, dar rezonez și sunt de acord cu ea.
  • folosirea cărților (NU a manualelor școlare) pentru învățare – mi se pare minunat cum astăzi există cărți din toate domeniiile explicate pe înțelesul oricui, cu multe desene, prietenoase, fără detalii inutile, care te pot face să înțelegi și să ți se pară interesantă chiar și mecanica cuantică la nivelul la care ai nevoie în școală. Ar fi fain să profităm de ele și să nu ne îngropăm în noțiunile manualelor școlare. Un exemplu ar fi cartea de mai jos, iar Cărturești este o sursă bună de astfel de materiale edicaționale care pot deveni principale și nu alternative, cum le zice acum.

  • implicarea cât de activ se poate a părinților în educația copiilor – deși într-o lume ideală școala ar trebui să ofere un procent destul de mare din educația copiilor, în realitate, astăzi, mi se pare vitală implicarea părinților și expunerea pe care o pot ei oferi copiilor la diverse lucruri din lumea reală: cărți, excursii, vizite la muzee, podcasturi, etc.

***

Tot ce am scris mai sus este doar un scratching the surface al conținutului cărții care mie mi-a plăcut extraordinar de mult.  O singură școală pentru toată lumea este apărută la editura Publica, de cumpărat nu se mai găsește pe nicăieri, din ce văd (dar puteți întreba la editură, daca o vreți, poate mai au stocuri rămase din greșeală), însă o găsiți și la Bookster. Mi-ar plăcea să-mi scrieți părerea voastră despre ea sau despre rândurile de mai sus, căci mi se pare un subiect foarte important și în permanență de actualitate. 🙂

You Might Also Like...

1 Comment

  • Reply
    9 romane grafice de citit în 2022 • Back to Romania
    16 noiembrie 2021 at 6:56 PM

    […] ale literaturii universale care altfel pot părea (sunt!) neinteresante. Apropo de ce ziceam în articolul precedent, e important că avem și să ne folosim de materiale educaționale alternative, fără a ne baza […]

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.