Nu moare scrisul când vrea Facebookul

bakctoromania-scris-de-mana-bucuresti

Când eram în anul 2 de facultate am trecut printr-o frântură de inimă de ordin științifico-fantastic, adică atât de dureroasă încât credeam că așa ceva mai există doar în filme.

Eram îndrăgostită de un băiat care s-a hotărât la un moment dat să nu mă mai bage în seamă și nu puteam pricepe de ce face asta când eu eram atât de minunată și de bună cu el (așa cum sunt cu toată lumea 😛 ). Râuri întregi de lacrimi și valuri de muzică tristă și semi-depresie au curs în acele momente în care simțeam că nu poate să existe ceva mai rău în lumea asta decât să te părăsească un iubit *let that sink for a minute…*

Plictisită, eu, să le tot povestesc și prietenele mele să tot audă aceeași poveste la nesfârșit a inimii mele rupte și a tristeții covârșitoare, am început să-i scriu scrisori unei verișoare foarte apropiată mie. Am simțit nevoia să fac ceva cu toate stările pe care le trăiam și să le dau cumva afară. Am început să-i scriu fără să-mi dau seama cum se adună pagini întregi de A4 față-verso de mi-era teamă c-o s-o apuce plictiseala și nici n-o să ajungă să vadă, d-apoi să citească ultimele pagini. Îi scriam vrute și nevrute, despre ce am simțit, cum m-am simțit, ce gânduri îmi treceau prin cap, absolut cele mai personale și private lucruri pe care le putea spune cineva cuiva. Am scris tot ce-am avut în cap și tot ce mă durea.

N-aș zice niciodată că scrisul mi-a vindecat ruptura de inimă, că n-am scris nici ani de zile, nici teancuri de manuscrise și nici n-a fost nici nenorocirea chiar așa nenorocitoare cum am văzut-o eu atunci. Timpul m-a vindecat, dar scrisul a ajutat și începând de la acel eveniment tragic atunci și comic acum al vieții mele mi-am dat seama că-mi place foarte mult să scriu scrisori de mână. Au urmat perioade în care am trimis scrisori prietenelor din țară, mamei la un moment dat ca să-i fac o surpriză și-apoi din nou și din nou verișoarei mele care întotdeauna mi-a livrat din înțelepciunea-i atunci când eu eram prea naivă și neștiutoare. Îmi plăcea foarte mult să scriu și dacă n-aș fi fost ocupată cu facultatea și proiectele cred c-aș fi stat în casă și-aș fi scris încontinuu și oricui. De ce nu mi-a venit mie inspirația să încep un blog atunci, ăsta va rămâne un mister pentru tot restul vieții mele!

Când eram prin clasa a 5-a sau a 6-a am avut un penpal din Germania. Penpal este un pal căruia îi scrii cu pen-ul, adică un prieten cu care corespondezi prin scrisori. Mama mea a ținut întotdeauna ca noi să învățăm germana, așa că o prietenă din Germania cu care să povestesc prin scrisori de mână, în germană, a fost la vremea aceea o idee foarte bună. Din păcate n-am păstrat legătura cu Marianne, dar a fost foarte interesant să cunosc o fetiță nouă, de aceeași vârstă cu mine, dintr-o țară total diferită și să ne împrietenim.

Între timp eu n-am mai scris scrisori că n-am mai avut cui. Au intrat în mare forță Facebook, WhatsApp, Instagram, este mult mai rapid să comunic cu verișoara mea și cu oricine online decât în scris. Dar îmi tot zic eu c-o să mă reapuc de scris scrisori odată și odată, numai să am cui! Scrisul din offline este mult mai personal, intim, din suflet decât cel mai personal blog sau cont de Facebook și indiferent cât va avansa tehnologia eu nu vreau să uit să scriu de mână. De-asta scriu cărți poștale/vederi din multe locuri unde călătoresc, scriu postcard-uri atunci când dau cadouri cuiva, scriu peste tot pe unde-apuc lucruri cât pot eu de originale și ne-mainstream. Miruna a avut o idee genaială la petrecerea de 10 ani a blogului ei când a făcut un caiet mare și cu coperți groase în care oricine-a vrut a putut să-i lase un comentariu offline. Aia da amintire frumoasă și valoroasă! 😀

petrecerea-blogului-miruna-ioani042

Am mai văzut genul ăsta de caiete de amintiri și la nunți și arată într-un așa fel că mâine îmi vine să mă apuc să-mi fac unu la fel:

Ultima experiență de scris intensiv am avut-o primăvara asta când am scris un 365-jar cu 365 de bilețele cu motive pentru care cineva este iubit ce trebuie deschise câte unul pe zi pentru următorul an. A luat mai mult timp decât ați crede, muult, mult scris, dar dacă n-a fost ăsta cel mai original cadou pe care l-am făcut vreodată, atunci nu știu care să fi fost!

The Happy Jar. A homemade jar of individual sentiments on paper designed to cheer up a faraway loved one. Could make one up for a child who is a hesitant sleepaway camper or first time college student. This is from Our Army Life (according to the wife!): Valentine's Sneak Peek

***

Eu știu puțini oameni cărora le place să scrie scrisori sau lucruri de mână în general. Voi? Ce experiențe aveți în sensul ăsta? 🙂

Sursă foto 1, 2, 3-9 

10 thoughts on “Nu moare scrisul când vrea Facebookul

  1. dragifemei says:

    O, da…iubirile tineretii… atat de inocente si devastatoare… Vezi? De aia ar trebui sa se casatoreasca oamenii la prima tinerete, sa existe aceasta mentalitate, tocmai ca sa se evite aceste tragedii care distrug sufletul pe termen lung.
    In ata ordine de idei, am avut si eu scrisul ca terapeut. Nu aveam internet in copilarie/adolescenta, asa ca era minunat sa schimbi scrisori cu altcineva… Am avut mai multi prieteni prin corespondenta datorita dragostei noastre pentru Michael Jackson. 🙂 Exista o revista speciala pentru fanii lui. Am cerut si eu sa-mi apara acolo un anunt cum ca sunt in cautare de prieteni si saptamani in sir au curs scrisorile… Am pastrat o prietenie cu o fata pe nume Oana pentru 7 ani. Viata ne-a adus la Bucuresti pe amandoua si, acum 2 femei in toata firea, ne-am intalnit aici pentru prima data. Am mai corespondat si cu niste straini cunoscuti in diferite situatii, tot pentru a-mi exersa limbile straine.Ce sa-i faci, asa se traia pe atunci…:)
    Ce m-a mai ajutat au fost jurnalele mele. Am scris in jurnal de pe la 12-13 ani. Ii povesteam ca unui prieten, voiam sa memoreze toate amintirile adolescentei mele… M-a ajutat sa-mi eliberez emotiile negative cand a fost cazul sau sa traiesc cu tot sufletul experientele fericite. Recomand oricui un jurnal! Te ajuta sa-ti pastrezi echilibrul emotional. Pana m-am maritat, se stransesera foarte multe jurnale, dar am ales sa le distrug cand m-am mutat la sot, dupa nunta, Erau prea intime ca sa fie citite chiar si de el…

    • Ioana says:

      Ce frumoasa povestea cu Oana! ❤ Sa stii ca si eu am avut niste tentative de jurnale, dar niciodata nu m-am tinut de ele, nu stiu de ce. Niciodata cand am inceput unul nu am scris mai mult de cateva pagini.

  2. Poteci de dor says:

    Am păstrat scrisorile primite de la două prietene. Eram în liceu, nu era FB şi nici mobile aşa că ne trimiteam săptămânal scrisori, ele fiind în alt oraş. Şi le am pe cele primite de la prietenul meu din facultate. În clasa a 12-a aşa am ţinut legătura. Apoi ne-am văzut în oraşul în care amândoi am devenit studenţi. 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *